Feeds:
Posts
Comments

O cladire veche, urata si rece, pe peretii careia straturile succesive de vopsea ieftina tin loc de tencuiala si izolatie termica… La parter, o aglomeratie teribila; femei insarcinate, tragandu-si valizele dupa ele, (asteptand la coada vestiarului sa-si ia in primire camasile de noapte rarite de prea multe spalari successive), tinere de 15, 16 si 17 ani asteptandu-si randul la curetaj, femei cu posibile probleme la sani sau la ovare, asteptand infrigurate interpretarile ecografiilor, mamografiilor si investigatiilor de tot felul…

Doua etaje mai sus, de-o parte si de alta unui hol lung, rece si intunecat, pe care zac prafuite doua scaune cu rotile defecte, stau insirate saloanele in care sunt internate gravidele cu probleme. Sa intram intr-unul dintre ele!…

Opt paturi, patru pe-o parte si patru pe cealalta. Paturi metalice, ruginite si scartaind ingrozitor, amintind de paturile de campanile din primul razboi mondial. Saltelele aproape inexistente, subtiri ca o patura si gaurite pe ici-pe colo (lasand sa iasa bucati din umplutura candva moale). Noptiere diforme, niste cutii din fier contorsionate, pe care abia le poti deschide… Pe paturi, asternuturi gaurite sau patate de sange, pe alocuri rarite si rupte. Un frigider batran, ticsit de alimentele aduse de rude si prieteni, pentru a suplini laturile care tin loc de mese pentru gravide si pruncii din pantecele lor… Sus, agatat de tavan, un televizor vechi, la care abia distingi luminile si umbrele… La geam, in fata caloriferului masiv, din fonta, o masa scorojita si schioapa, pe care stau doua casolete aproape goale si doua sticle de apa plata, alaturi de 10 recipiente cu ser fiziologic perfuzabil, cumparate de catre paciente de la farmacie, in urma epuizarii stocului spitalului…

In lipsa aerului conditionat, sudoarea si lipsa somnului le chinuie pe femeile internate. Din cand in cand, cand nevoile fiziologice devin presante, se ridica incet, greoi, isi iau de langa paturi colacul de WC cumparat de la magazinul din colt, sulul de hartie igienica si servetelele intime, si se duc spre toaleta…  Desigur, te-ai putea astepta ca spitalul sa aiba toaletele impecabile, insa in realitate, intre ele si cele din Gara de Nord nu exista nicio diferenta sermnificativa…

In orele de vizita, intre 17 si 19, majoritatea gravidelor primesc vizita sotilor sau rudelor, care le aduc diverse lucruri absolut necesare pe perioada spitalizarii. Odata ajunsi, insa, la intrarea spitalului, vizitatorii au surpriza de a nu fi lasati inauntru, decat cu un permis parafat de catre directoarea spitalului (care nu parafeaza niciun astfel de permis)!… Aceeasi directoare care isi permite sa interneze o femeie cu gripa intr-un salon de opt paturi, in mijlocul altor sapte femei sanatoase. In acest fel, gravidele sunt obligate sa coboare la parter, cu perfuziile in maini, si sa-si care singure bagajele (uneori foarte grele) pana in propriile saloane…

Medicamente pe care pacientele trebuie sa le cumpere, in conditiile in care spitalul nu are stocuri, paznici care flirteaza cu adolescentele venite sa faca avorturi, asistente cu inele de aur pe fiecare deget, cu telefoane mobile cu touchscreen si care isi fac vacantele, anual, in Grecia sau Turcia, doctori care-ti cer bani pe fata, fara niciun fel de jena, infirmiere care jecmanesc pacientele pentru un asternut mai curat sau pentru o patura in plus… Cam asta e imaginea spitalului romanesc in anul 2010!… Si atentie, vorbim despre una dintre cele mai bune maternitati din tara, cu singura sectie de neonatologie la nivel national!…

In conditiile in care sanatatea sotiilor noastre si a copiilor nostri este pusa in pericol in locuri in care oamenii dragi noua ar trebui ingrijiti si insanatositi, servicii pentru care, de altfel, platim bani grei, in conditiile in care sistemul sanitar din Romania se afla inca la un nivel rudimentar, compatibil cu jumatatea secolului trecut, eu nu mai sunt de acord sa platesc, luna de luna, asigurarea obligatorie de sanatate. Eu nu am nevoie de un astfel de sistem, gestionat de zeci de ani de catre oameni incapabili, incompetenti si, de multe ori, rau voitori!… E vremea ca oamenilor din clasa mijlocie sa li se dea posibilitatea sa aiba fonduri private de asigurari de sanatate, iar contributiile lunare (chiar si substantiale), sa se regaseasca din plin in serviciile medicale care le sunt oferite lor si propriilor familii! Trebuie sa punem capat obligatiei de a cotiza pentru un sistem infect, o vaca grasa de muls, in timp ce oamenii mor cu zile prin asa-zisele spitale, in realitate niste ruine infecte!…

Astazi, trecand prin fata pietei Matache din Bucuresti, am fost martorul unui tablou cumplit si macabru, cu un batran cazut pe trotuar, mort pana la sosirea salvarii. Luati la intrebari de catre oamenii adunati in jurul batranului, cei de la ambulanta se scuzau, motivand intarzierea prin faptul  ca nu stiau exact unde e adresa… Si, de parca n-ar fi fost destul, pe langa batranul a carui lumanare ardea, deja, la capatai, treceau grabite doua angajate de multinationala, pe biciclete, in virtutea ultimelor tendinte in materie de protectie a mediului… Oare cand o sa intelegem ca, pana sa aspiram la nevoi superioare, intelectuale, mai mult sau mai putin abstracte, trebuie sa ne luptam din rasputeri, cu orice mijloace, sa avem asigurate nevoile fundamentale, vitale, indispensabile?…

Advertisements

“Sa pleci atunci cand langa cineva nu simti ca esti tu, este asta cea mai buna atitudine? Ai garantia ca exista pe lumea asta cineva langa care vei simti ca esti tu? Sau relatiile sunt intemeiate in baza unei legi nescrise care presupune asumarea schimbarii tale, cu pretul de-a nu te mai regasi?” de Larisa G.

Am citit acum o vreme (nu mai stiu exact unde, probabil in Psychologies) niste consideratii interesante legate de aspectele relatiilor din cuplu, vazute prin prisma fiecaruia dintre cei doi parteneri. Rezumand, era vorba despre faptul ca fiecare dintre noi avem, in minte, un partener ideal, pe care nu incetam niciodata sa-l cautam. El este oglinda tuturor dorintelor noastre, personificarea fericirii cu care vrem sa ne desfatam pentru tot restul vietii, expresia reusitelor pe care ni le dorim in viitor si cel care va completa cu succes acele aspecte la care noi nu excelam. Este un ideal, prin excelenta utopic, niciodata tangibil. Este o improbabila materializare a ceea ce ne-am dori sa fim si nu vom deveni niciodata.

Cu partenerul ideal in minte cautam mereu, neobosit, neintrerupt, dand glas nevoii intrinseci de familie, de cuplu, fugind de singuratatea deprimanta… Fiecare relatie pe care o avem, de-a lungul vremii, pleaca de la premisa ca am descoperit partenerul nostru ideal. Iar din secunda zero incolo, partenerul ideal devine al naibii de real, in timp ce-i descoperi defectele, incompatibilitatile cu principiile si modul tau de gandire, lucrurile care-l pasioneaza si care uneori se bat cap in cap cu ale tale, hibele de comportament si multe altele…

De cele mai multe ori, in debutul relatiilor, cei doi parteneri (si in special cel care obisnuieste sa se implice mai mult decat celalalt, urmarindu-si cu indarjire idealul si sperand cu toata fiinta ca l-a identificat) au tendinta (sub imperiul atractiei sexuale, a dorintei nestavilite de a fi cu celalalt, acordandu-i incredere si intelegere), sa treaca peste foarte multe incompatibilitati si fatete de comportament care, in mod normal, le-ar parea ciudate, si sa acorde credit nelimitat relatiei cu un om cu care, obiectiv, nu prea au mai nimic in comun…

Exista, cu alte cuvinte, o perioada de pasiune fierbinte si profunda, in care percepem lucruri pe care le incadram constient la capitolul “incompatibilitati”, insa nu le acordam greutatea cuvenita in analizele pe care le facem sau in deciziile pe care le luam.

Dupa ce perioada de pasiune furibunda lasa locul etapei post-preludiu (in care cuplurile trec de nivelul de interactiune superficiala si incep sa gandeasca asezat, serios, in profunzime, uneori cu gandul la viitor, la casnicie si la copii), primele semne de incompatibilitate, alta data ignorabile, devin importante si genereaza discutii, indoieli, uneori disconfort, alteori degenereaza in mici certuri. In momentul in care celalalt se indeparteaza, cu pasi tot mai rapizi, de idealul cu care esti programat sa traiesti in cap si pe care-l urmaresti toata viata, simti ca e momentul sa iei o decizie si sa faci ceva pentru a remedia problema. In timp ce barbatii aleg adesea, instinctiv si mai mult sau mai putin premeditat, sa treaca mai departe si sa caute fericirea in bratele alteia, femeile tind, de cele mai multe ori, sa incerce sa-si schimbe si sa-si modeleze partenerul pentru a-l aduce cat mai aproape de propriul ideal. Probabil ca ambele tendinte sunt gresite, pentru ca barbatilor nu le-ar strica o secunda in plus de zabava, in care revelatia ar putea deveni posibila, iar femeilor nu le-ar strica sa inteleaga faptul ca un om NU POATE FI SCHIMBAT. Desigur, intr-o perioada limitata de timp, un om se poate preface, de dragul tau, isi poate suprima constient acele lucruri care nu sunt pe placul tau, insa niciodata aceste retineri nu vor fi de lunga durata, iar dupa o vreme acele probleme vor redeveni surse de discutii interminabile si de divergente finalizate cu certuri si depresii.

Fiecare relatie interumana implica cel putin doi indivizi (diferiti ca structura, formatie, gandire, set de principii si valori, atitudine, temperament), si orice interactiune intre cei doi presupune atat cooperare cat si compromisuri. Compromisul este, in acest sens, o componenta sine qua non a relatiei dintre doi oameni, in general, si a relatiei de cuplu in particular.

Putem vorbi, din acest punct de vedere, despre dinamismul unei relatii, despre perpetua ei dezvoltare si despre adaptivitatea proceselor complexe care insotesc convietuirea a doi oameni, in functie de feedback-ul permanent al partenerului. Probabil ca tocmai in asta sta secretul relatiilor reusite: in intensitatea efortului despus pentru a mentine convergente directiile de evolutie a celor doi parteneri.

In cazurile in care partenerii sunt extrem de diferiti, eforturile bilaterale pentru mentinerea relatiei devin greu suportabile, pentru amandoi, iar efectele sunt imediate si, de multe ori, distructive pentru acele cupluri. Aceleasi rezultate se intalnesc in cazul in care unul dintre parteneri face eforturi insemnate de a construi viitorul relatiei, in timp ce celalalt este pasiv si greoi, nefiind dispus la compromisuri si ajustari din perspectiva propriilor propriilor obisnuinte si conceptii.

Prejudecatile, stereotipurile si ideile fixe percepute ca axiome, joaca, adesea, un rol important in blocajul comunicational al celor doi parteneri. Hibele de comunicare sunt, de altfel, principalele cauze ale esecului unui cuplu, insa ele apar doar in momentul in care comunicarea devine substantiala, profunda, dupa ce faza comunicarii superficiale (din perioada pasionala a relatiei) va fi trecut.

In concluzie, compromisul intr-o relatie de cuplu este necesar, dar nu si suficient. Dimensiunea compromisului este, insa, cea care deceleaza cuplurile care merg, de cele care se despart. Iar asta tine, cu siguranta, de gradul de compatibilitate a celor doi parteneri.

Care sunt cauzele pentru care multi dintre noi raman intr-un cuplu care in realitate nu merge, desi privit din afara poate parea povestea perfecta de dragoste?… Poate teama de singuratate, poate teama de a o lua de la capat si de a ajunge din nou in aceeasi situatie cu altcineva, poate sacrificiul pentru binele copiilor, poate indiferenta si nepasarea, poate pierderea increderii in potentialul unei vieti echilibrate si multumitoare… Exista nenumarate posibile raspunsuri, pentru nenumarate relatii esuate…


Aseara am fost martorii ultimului fluier al mondialului african care, pe langa performanta in premiera a Spaniei, va ramane in istorie pentru cateva lucruri care nu au nicio legatura cu fotbalul.

Vuvuzela (ajunsa motiv de omor, de cearta, agravanta de boli bazate pe stres), o trompeta altfel inofensiva fara dementii care suflau in ele,  caracatita Paul (o biata molusca exploatata si infometata pentru a se repezi, fara discernamant, asupra bolului in care gaseste mancarea preferata), testele facute de “celebrii cercetatori britanici” asupra balonului oficial al Mondialului, Jabulani, folosite de catre unii portari ca pretext pentru propriile greseli copilaresti, si multe altele…

In teren… Putin fotbal, multi nervi, apusul unor puteri incontestabile, ridicarea unor valori latente, esecul penibil al unor “super-vedete” si reconfirmarea valorii unor jucatori talentati, muncitori si modesti (adica profesionisti), in general multe vorbe pentru putin fotbal…

Comentatorii televiziunii romane (TVR) au avut prestatii jalnice, total neprofesioniste si uneori chiar enervante. Este inadmisibil sa comentezi meciuri de calibrul asta cu cheful cu care transmiti Concordia Chiajna-Precizia Sacele, ca sa nu mai vorbim de lipsa oricaror notiuni de tactica si de cultura fotbalistica…

Brazilia si Argentina au iesit prematur din turneu, confirmand principiul conform caruia echipele formate din super-vedete, cu antrenori slabi (ei insisi foste super-vedete) nu pot fi performante. Mexic si Uruguay au fost surprizele placute ale competitiei, aratand ca forta unei echipe adevarate sta in munca si efort, in atitudine si determinare, nu in vedetisme ieftine (diferenta care a dus-o pe Uruguay mai sus decat Mexicul numindu-se Forlan). Englezii au esuat ridicol si lamentabil, intrand in Mondial la limita extenuarii din cauza programului competitional intern si inter-cluburi extrem de incarcat. Tarile africane au deceptionat teribil, cu exceptia Ghanei, echipa Camerunului fiind chiar temporar desfiintata de catre presedintele tarii, dupa esecurile ridicole cu Japonia, Danemarca si finalista Olanda. Franta si Italia au fost, pentru neavizati si nostalgici, marile surprize ale acestor Mondiale, insa esecurile lor erau previzibile tinand cont de rezultatele din ultimii ani, precum si de mediile de varsta ale celor doua echipe nationale. Mai mult, Franta a mai avut un dezavantaj, comparativ cu Italia, prin antrenorul Domenech, un egoist al carui profesionalism tinde, la limita, catre zero… Germania si-a respectat blazonul si a spulberat tot ce a intalnit in cale, avand ghinionul sa dea de Spania inaintea finalei. Ceea ce a surprins, insa, pe toata lumea, a fost numarul foarte mare de jucatori de alte nationalitati din echipa Germaniei. Restul echipelor de pe tabloul principal, adica Grecia, Korea,  SUA, Slovenia, Elvetia, Australia, Noua Zeelanda, Slovacia, Japonia, Danemarca, Chile si Honduras au vut prezente modeste, normale, anticipabile. Un punct in plus pentru Portugalia, care desi a avut ghinioonul sa dea de Spania in optimi, se anunta una dintre marile contra-candidate la trofeul Euro 2012 (daca nu s-o sfarsi lumea pana atunci)…

Adevarata finala a fost, de fapt, semifinala Spania-Germania, pentru ca olandezii nu s-au ridicat la nivelul unei finale de campionat mondial, nici prin atitudine (lipsa cronica de fair-play, cu proceduri de K1 si de judo) si nici prin joc (au incercat sa distruga jocul de creatie al spaniolilor prin fragmentarea meciului si suprimarea spectacolului). O nota separata pentru Robben, unul dintre cei mai valorosi jucatori ai lumii. Spania joaca, acum, cel mai frumos fotbal. Cursiv, elaborat, cu pase multe si exacte, cu pressing agresiv si eficient, cu multa munca si cu o linie de mijloc exceptionala (construita pe scheletul Barcelonei). Pentru cei care stiu fotbal si care urmaresc ce se intampla an de an la nivel de cluburi, Spania era in mod cert favorita la tilul mondial, pentru ca echipa actuala este rezultatul multor ani de munca si performante notabile atat la nivel de nationala cat, mai ales, la nivel de cluburi. Iar victoria Spaniei este cu atat mai frumoasa, cu cat vine dupa aproape 100 de ani de la infiintarea federatiei spaniole de fotbal.

Cine se astepta sa vada spectacol in finala era naiv. Miza era enorma, si nu face nimeni spectacol cu Cupa Mondiala pe masa… Primele 60 de minute s-a jucat cu echipele foarte compacte, pe 30-40 de metri, cu un pressing incredibil si cu un efort fizic extraordinar. Dupa ce olandezii au obosit, jocul s-a deschis si, in ultima jumatate de ora, au aparut si marile ocazii de gol. Reusita lui Iniesta din prelungiri nu a mirat pe nimeni, pentru ca a succedat cateva ocazii imense ale spaniolilor, fiind practic golul care a dat dreptate fotbalului creativ si pozitiv, in detrimentul anti-jocului.

Cel mai bun jucator al finalei, respectiv turneului, a fost (in opinia mea) Xavi, jucatorul Barcelonei si Spaniei, cel mai bun mijlocas ofensiv din lume. Merita mentionati, la acest capitol, si Robben, Forlan, Villa, Messi, Casillas (cel mai bun portar din lume), Puyol si Ribery.

Bravo Spania! Bravo tuturor echipelor care au onorat, prin prestatia lor, acest eveniment atat de important la nivel mondial!


Ieri seara, in timp ce unele televiziuni reluau si comentau declaratiile incalificabile ale falsului presedinte al tuturor romanilor (facute ieri, la TVR1, dupa remanierea conducerii institutiei tranformate in microfon prezidential), aberatii si derapaje necontrolate care-l califica, odata pentru totdeauna, drept cioclul natiunii romane, Antena1 facea audienta cu “Burlacul”, o “emisiune” dedicata gasirii unei partenere pentru celebrul “Bote”, singur si nefericit dupa ruptura de nu mai putin celebra “Bianca lui Bote”…

Ba mai mult, varful de audienta (circa 1,2 milioane de telespectatori numai in mediul urban) a fost inregistrat cam in vremea in care, la Antena 3 era reluata declaratia in care cioclul afirma, cu un cinism stupefiant si o nonsalanta dezarmanta, ca a fost indiferent, timp de cateva zile, la suferintele oamenilor sinistrati, ruinati, morti, indurerati si disperati, pentru ca s-a concentrat pe lectura celor doua proceduri “monumentale” pe care avea sa le promulge ulterior…

Este un lucru care ingrozeste orice om normal la cap din Romania! Majoritatea oamenilor din tara asta de doi lei sunt inca anesteziati, inca privesc propria viata ca pe ceva care li se intampla altora, ca pe un show cu manelisti si bancnote aruncate fara numar… In orice tara cat de cat civilizata si democratica, presedintele ar fi zburat din frutea tarii inca din seara in care a declarat ca a dat prioritate unor hartii, in conditiile in care oamenii se inecau si ramaneau pe drumuri!… E cutremurator, e ingrozitor de frustrant si teribil de nedrept ca o astfel de caricatura sa se joace cu Romania asa cum are chef, dintre aburii alcoolului si jartierele viitoarei prime doamne prim-ministru din istoria tarii…

Dar nu despre asta vroiam sa vorbim azi, ci despre ceva care ma framanta de o vreme incoace, din momentul cand presedintele a facut referire, pentru prima data, la masurile de austeritate (catalogate de catre unii imbecili ca fiind masuri de relansare economica).

Incerc, ca de fiecare data, sa privesc in spatele aparentelor, manipularilor ieftine, teatrului penibil, declaratiilor stupide si discutiilor nesfarsite, si sa incerc sa-mi dau seama care sunt, cu adevarat, motivele aparentei sinucideri politice a lui Basescu si a PD-L-ului…

Lasand la o parte faptul ca, cel putin in ultimele luni, presedintele a dat semne (macar la nivelul declaratiilor) de probleme psihice din ce in ce mai grave (numai asa se pot explica ura sistematica cu care loveste toate categoriile de populatie si indarjirea cu care da romanilor lovitura dupa lovitura), este clar pentru toata lumea ca unul dintre efectele secundare ale batjocoririi romanilor este scaderea drastica a popularitatii portocaliilor (desi, sa fiu sincer, dupa ce s-a intamplat la ultimele alegeri nu mai pot fi sigur de nimic in ceea ce priveste inteligenta unor compatrioti).

Si-acum vine intrebarea… Ce dracu’ i-a apucat pe astia de ne conduc (care de un an si jumatate sunt preocupati exclusiv de propria capatuiala, de afacerile lor si ale apropiatilor, precum si de satisfacerea materiala a celor care le-au sustinut financiar campania si accesul la putere), si in special pe Basescu, sa sustina cu ardoare niste masuri care, practic, ii inmormanteaza politic si-i lasa, la urmatoarele alegeri, in afara scenei politice romanesti? Ce ii face sa se bata cu toata Romania pentru a impune niste masuri profund nepopulare, ba chiar anti-populare, care-i vor falimenta ca structura politica?… Ce motive au sa abandoneze pozitia strutului cu capul in nisip si sa devina, dintr-o data, tinta urii, frustrarilor si razbunarii milioanelor de romani care trec, in acesti ani, prin cea mai neagra perioada a istoriei post-comuniste?…

Tinand cont de faptul ca asa-zisele “masuri de relansare economica” nu vor rezolva decat pe termen scurt problema deficitului bugetar, in absenta masurilor de sustinere si dezvoltare a productiei interne, mie mi se par plauzibile doar doua raspunsuri la aceasta intrebare…

Ori Basescu a mirosit, ca un vulpoi batran (desi nebun) ce este, faptul ca relansarea economica a Romaniei este aproape (amorsata de valul relansarii economice globale – vezi relansarea exporturilor), si isi va intemeia viitoarea campanie electorala pe tema salvarii tarii de la dezastru prin adoptarea acestor masuri “dureroase dar necesare si castigatoare”, ori situatia reala a economiei romanesti este intr-atat de grava incat incompetentii care ne conduc au intrat in panica si vor, pana la toamna, sa fie debarcati din fruntea tarii si sa-i lase pe altii sa scoata castanele din foc, strigand de pe margine ca ei au vrut sa faca treaba, dar nu au fost lasati…

Desigur, ar mai exista si ipoteza ca incompetenta lor este intr-atat de mare incat ei chiar cred ca astfel de masuri pot relansa economia romaneasca, dar argumentul cade pentru ca cioclul, oricat ar fi de dement, este totusi uns cu multe alifii…

Sunt foarte interesat sa aud parerile cat mai multor oameni care vad, poate, mult mai coerent decat mine, motivatia din spatele atacurilor aparent kamikaze ale pedelistilor impotriva poporului roman. Astept cu interes comentariile voastre si sper ca putem creiona, impreuna, o varianta care se va dovedi, in timp, cat mai aproape de adevar…


Ieri am prins, cu coada ochiului, in timp ce mancam pe fuga un pranz chinuit, o stire cel putin trista… 41% dintre elevii bucuresteni au picat la examenul de Bacalaureat. Nu cunosc situatia la nivel national, insa procentul celor picati la examenul din Bucuresti este, pur si simplu, naucitor si descurajant…

Avem de-a face cu naufragiul lamentabil al unui sistem educational falimentar, cu o adaptabilitate sub-mediocra vis-à-vis de schimbarile profunde pe care societatea romaneasca (la fel ca si la nivel global) le sufera intr-un ritm exponential.

Un eventual sondaj, a carui singura chestiune ar fi legata de cauzele randamentului jalnic al procesului educational romanesc, ar primi raspunsuri dintre cele mai variate, in functie de categoriile sociale sau de varsta interogate. Batranii ar spune, de pilda, ca principalii vinovati sunt dascalii, care “nu mai sunt ca pe vremea noastra, maica”… Varsta a doua ar spune, intr-o majoritate covarsitoare, ca de vina sunt atat profesorii cat si insusi obiectul procesului educativ, acesti tineri salbatici, drogati, depravati, niste rateuri irecuperabile (uitand ca cei pe care-i invinovatesc sistematic sunt chiar progeniturile lor)… Tinerii, vor raspunde (bineinteles) ca nu-i intereseaza si se vor retrage (evident deranjati) intre castile iPod-ului…

Trebuie sa fii cel putin naiv sa crezi ca poti face o analiza fidela si completa a cauzelor declinului educatiei in Romania, insa putem incerca sa creionam, in cateva cuvinte, ideile principale ale acestui dezastru pe care-l traim si care va fi resimtit abia peste douazeci de ani…

Este incontestabil faptul ca profesorii sunt motivati insuficient (asta ca sa fiu delicat in exprimare) si ca sunt foarte multi care fac meseria asta doar din pasiune, din dragoste pentru copii si tineri, si din dorinta sincera de le transmite celorlalti franturi din propria experienta de viata. Cum poti avea pretentia ca un profesor, platit cu cateva sute de lei pentru o luna de munca (destul de grea si de stresanta, o spun din proprie experienta), sa dea randament maxim la locul de munca, sa pregateasca suplimentar elevi buni si olimpici, sa se implice in activitati extra-curriculare, sa fie dispusi pentru relocarea in sate uitate de Dumnezeu, sa aiba initiative legate de eficientizarea educatiei si sa participe activ la modelarea constiintei civice a elevilor? Cum te poti astepta ca un om care isi framanta mainile, sub catedra, gandindu-se ca a doua zi nu are ce le pune pe masa propriilor copii, sa le transmita elevilor valabilitatea sistemului de valori care l-au adus in situatia jenanta de dascal muritor de foame? Cum ii poti blama pe profesori ca, sub bocancul din ce in ce mai greu al conducerii politice batjocoritoare, se strecoara catre venituri suplimentare oferind meditatii?… Nu prea poti… N-a fost idiot Maslow, cand a desenat celebra-i piramida. Nu te poti astepta le performanta profesionala de la oameni carora le chioraie matele.

Tot adevarat este, insa, ca exista situatii nenumarate cand legitimitatea actiunilor profesorilor (izvorate din conditiile ridicole in care sunt obligati sa-si desfasoare activitatea) dispare, ele devenind abuzuri, santaje, mita, persecutii, instrumente de satisfacere a propriilor nevoi, trafic de interese, delapidari si deturnari de fonduri, si multe altele. 

Vorbind de situatia precara a sistemului de educatie din Roamania, trebuie depasim aparentele si sa mergem adanc, la nivel de principiu, la nivelul fundamentului sistemului. Felul in care se face educatie in Romania este gresit inca de la formularea premiselor. De educatia unui copil nu este responsabila exclusiv scoala, ci in egala masura parintii si mediul social. Degeaba se chinuie dascalul sa-i cimenteze elevului un anume sistem de valori, cand familia si societatea fac tot posibilul sa-l convinga de contrariu… Oare cum faci, ca pofesor, sa-i arati unui copil ca munca si perseverenta sunt cheia tuturor reusitelor in viata, cand semi-analfabetul care conduce Q7, cu masina duduind de manele, il stropeste cu noroi pe trecerea de pietoni si arunca, pe geamul intredeschis al masinii, cutia de RedBull direct pe caldaram?… Oare cum il faci pe un tanar baiat sa aprecieze femeia, sa-i iubeasca misterul si parfumul, sa o doreasca de sotie si sa-i adore farmecul, cand este bombardat, zi de zi, din toate partile, cu nenumarate exemple de depravare si de prabusire in derizoriu a feminitatii?…

Avem de-a face cu un cerc vicios, iar iesirea din vrie trebuie sa fie sustinuta de catre toti cei implicati in procesul de educare a tinerilor. Schimbarea trebuie sa vina de jos, dintre oameni, de la fiecare dintre noi. Trebuie sa curatam spatiul public de mizeriile si infectia care-l caracterizeaza momentan, trebuie sa le oferim copiilor atat un exemplu demn de urmat, cat si un fundament solid de principii si valori, impartind apoi, cu dascalii, responsabilitatea slefuirii intelectului. Suntem o natie cu potential intelectual, dar coeficientul de inteligenta nu este, insa, suficient.

In momentul in care fundamentul sistemului redevine coerent, schimbarile in bine se propaga automat catre varful sistemului, impiedicand erori ca “specialistul in pixeli albastri” sa decida felul in care trebuie facuta educatia in Romania, iar dascalii vor avea statutul social si material cuvenit (cei care merita, evident, pentru ca pe analfabetii cu aere de profesori ii paste reconversia profesionala).

Ca sa concluzionez, Romania are nevoie (nu numai in legatura cu educatia, ci in general) de o schimbare de optica, de unghi de vedere. Romanul trebuie sa se dezvete sa se uite in sus, asteptand ca reforma unui sistem putred sa plece de la un ministru sau, mai grav, de la presedinte… El trebuie sa inteleaga ca, daca vrea ca ceva sa se schimbe in viata lui si a oamenilor cu care imparte Romania, atunci schimbarea trebuie sa plece chiar de la el. Ceea ce este, din pacate, cu adevarat grav, este faptul ca o eventuala schimbare de substanta, de atitudine, de modalitate de actiune este putin probabila, cel putin in momentul actual… Fondul genetic al unei natii nu se primeneste de azi pe maine, ci in generatii intregi. Ori in conditiile in care bunul simt, in Romania de azi, a devenit o slabiciune si nu o virtute, suntem departe de tintele spre care ar trebui sa tindem…